Multifuncţională umană: Citeşte,tastează,fumează şi un sandwich împachetează


Mă duceam liniştit spre casă când deodată computerul de bord mi-a semnalat o problemă destul de gravă. Îmi era extrem de foame şi nu mai era timp de amânat, aşa că am hotărât să întru într-un fel de fast-food. Aici aveau tot felul de mâncăruri şi chiar te atrăgeau cu un suc gratis la orice produs cumpărat. Totul bine şi frumos, am primit sandwich-ul şi m-am pus pe mâncat. Doar că la un moment dat îl văd pe angajat că îşi aprinde relaxat o ţigare şi că începe ba să citească ziarul ba să dea sms-uri la nu ştiu cine. Asta nu ar fi marea problemă dacă după ce ai terminat, te-ai spăla frumuşel pe mâini şi doar atunci să te reapuci să prepari altă comandă. Dar nuuuuu, aici totul este la standarde europene după cum vine: Aprinderea ţigaretei şi întreţinerea ei caldă, deschiderea ziarului, scoaterea telefonului din buzunar şi butonarea lui minute-n şir dar şi preluarea altei comenzi şi prepararea ei cu mâinile binenţeles murdare. Ştim bine că tastatura telefonului, ziarul sau ţigarea conţin foarte mulţi microbi care pot fi transferaţi uşor în produsele vândute. Dar ce contează atâta timp cât vânzarea merge şi ţigaretele din pachet scad drastic. Apoi, la doar două minute după ce şi-a terminat ţigarea a venit un  tip care cică a dat comandă de cinci sandwich-uri cu diferite componente doar că, ţârguiala de pe comandă nu se potrivea deloc cu cea din pungă. Astfel angajatul multifuncţional a rămas frumuşel cu marfa nevândută. Eeeee nu nu, nu e chiar aşa. A luat telefonul şi a sunat la aprovizionare şi a zis: “Zbăi nu mai aduşeţ ce v-am zâs. Am şinş pi care li vând eu”. Deci, prin urmare le vinde el cumva, e descurcăreţ băietu. Totuşi ruşine pentru faptul că afumă atât clienţii cât şi mâncarea pe care o vinde la oameni. Şi dacă zic că era şi moldovean o să îmi umpleţi blogul cu comentarii. Dar ăsta este adevărul.

Niculae,câinele mafiot dar patriot


Lume lume, o să vă povestesc astăzi despre un câine super de treabă cunoscut acum vreo șase ani. Chiar din prima zi de liceu, acest câine îmi dădea târcoale. Vroia de mâncare ca să crească mare și eu chiar îi dădeam,numai bunătăţi aveam. La ora 10:45 mă aștepta liniștit în curtea liceului și mă însoţea până la magazin. Îmi luam ceva de mâncare și pe drum îl serveam și pe el. Era așa de flămând încât lingea asfaltul în căutarea disperată a câtorva firimituri. Eu și prietenii mei l-am botezat „Niculae” și ne-am atașat rapid de el. Era bucuros, sărea de bucurie când ne vedea și chiar ne murdărea. Tot timpul când afară era ud sau zăpadă,știam că Niculae o să sară pe noi plin de nămol pe lăbuţe. Așa l-am crescut împreună vreo patru ani, cam până am terminat liceul și am plecat la facultate. De atunci nu știam mare lucru despre el sau dacă mai trăiește.Dar când m-am întors în orașul meu natal am fost foarte surprins să-l văd. A venit la mine într-o fugă nebună, zvârlind din coadă până la cer și-napoi.Ca câine (asta e pentru criticu`) (chiar unde ești? mie dor de tine) este foarte greu să trăiești pe stradă, să cauţi de mâncare prin gunoaie sau să mori de sete. Asta este România, ţara tuturor maidanezilor care mor de foame în timp ce stuff-ul ţării belfărește. Câinele era obosit și flămând iar după ce i-am dat niște apă și o felie de pizza a început să facă nani nani puiu mamii. Atunci ne-a venit ideea să-i punem ochelarii de soare pe ochi și să-l tragem în chip. Ia vedeţi ce bine arată.Nu-i așa că e drăguţ?