Iată că dacă lăsăm bunicii să ne povestească despre copilăria lor, o să fim uimiţi cât de grea şi chinuită era ea. Dacă o comparăm cu copilăria noastră, o să vedem în cât puf am trăit. Ne-am născut plini de drepturi care ne protejează de o copilărie grea. Bla bla bla, dreptul la distracţie, dreptul la protecţie socială, dreptul la drept sau cine mai ştie ce drepturi. Dar iată că aceste drepturi pe care statul ni le acordă nu fac altceva decât să-i pună pe copii în capul părinţilor. Cum aşa? Păi face copilul ceva rău, nuuuu nu ai voie să-l mai pedepseşti sau chiar să-l baţi uşor. Ceeee? Stai la casă şi îţi pui copilul la muncă fizică? Pac vine protecţia copilului şi te leagă. De multe ori am trecut pe stradă şi am văzut părinţi care erau practic terorizaţi de proprii copii. Un singur caz mi-a rămas în minte. Un copil de vreo cinci ani a strigat la tatăl lui: “Eşti un căcat!!!” din cauza că nu i-a cumpărat nu ştiu ce jucărie. Păi pe vreme bunicuţei mele, ascultarea faţă de părinţi era sfântă iar lucru la care te puneau ei era considerat ca un folos adus familie. Atunci toţi lucrau, mâncau, râdeau, plângeau şi se jucau împreună. Dacă părintele îţi zice să faci ceva în casă, replica ta următoare este: “De ce eu, ca să te odihneşti tu?”. Nu vorbesc aiurea, mi-au povestit şi mie nişte părinţi. Acum, noi fumăm, ne drogăm, ne prostituăm sau „cetuim” în timpul liber. În copilăria bunicuţei mele, o oră sau două de relaxare erau văzute ca o binecuvântare şi erau exploatate la maxim. Cu toată tehnica de astăzi, de multe ori mi-am dorit să trăiesc timpuri vechi, pline de emoţie şi bucurie. Mi-am dorit să călătoresc în timp, prin anii 40, ca să pot vedea palmele zbârcite de atâta muncă dar şi bucuria famililor care se înţelegeau aşa de bine. Câţi părinţi mai pot spune copiilor : “Hai la culcare” şi ei chiar ascultă? Asta în cazul în care nu îţi întoarce vorba şi pleci plângând, gândindu-te că la bătrâneţe vei sfârşi într-un azil. TRIST DAR ADEVĂRAT!!!